A. A. !2!

"E intuneric, si brusc deschid o usa si nimeresc intr-o padure.. e toamna... anotimpul meu preferat, ploua, si frunzele copacilor ma ameteste...cind colo, aud:
-Amelia, Amelia, Ame.... lia... trezeste-te
Incerc sa lupt cu somnul, ca sa-mi deschid ochii si sa-i vad din nou chipul, sa-i simt iarasi parfumul preferat...
Deschid ochii, si nu-mi vine sa cred...
-Cum ai ajuns aici? Unde e Bogdan?
-Bogdan? Draga, cred ca ai visat ceva, tu nu stii pe nici un Bogdan... Hai vin-o, ti-am pregatit dejunul.

Sunt confuza, nu inteleg nimic... De unde a aparut el? Nu am mai auzit de el de vreo 7 ani... Si acum brusc sa-mi apara in fata si sa mi se dea drept iubit? Sau poate chiar si sot? Imi intind mina, si mai nu am lesinat, in adevarut sens al cuvintului... Sunt logodita? Imposibil... Mi-am petrecut o viata intreaga cu Bogdan, sunt logodita cu el, si acum imi apare Alex... Nu poate fi asa ceva!!! Simt ca nu mai am aer, nu mai pot rasufla... Inchid ochii.. "

-Ameeelia, Amelia... Ame... lia... trezeste...
Brusc deschid ochii, si .... si in sfirsit am nimerit in realitate.. Ii vad privirea dulce, zimbetul gingas... da... e el, Bogdan. Dar ce a fost numaice? Un vis? Straniu... De 7 ani nu mai stiu  de el, nu stiu unde este si cu ce se mai ocupa, nu stiu unde invata... Pentru mine el nu mai exista... Ok... Numai ce nu poti sa visezi... E doar un vis, un simplu vis. Acum, totul va fi bine. In sfirsit pot sa-l imbratisez si sa-i simt parfumul preferat. Pot sa-i tin mina lui intr-a mea, sa-i simt caldura...
-Ti-am pregatit dejunul.
-Vai, esti atit de dragut cu mine, si cind o sa-mi permiti si eu odata sa te surprind cu vre-un dejun?
-Pai, ce pot sa-ti spun? Esti somnoroasa ( :) )
-Ba nuuu... nu sunt somnoroasa ( :D )
-Chiar deloc?
-Deloc... (:P)
-Apropo, ce ai visat? Te vedeam atit de concentrata...
-Hmmm, nimic, nu tin minte sa fi visat azi ceva...
-Ok, hai ca pina ajungi la masa, se raceste mincarea...
-Vin imediat.

Cit e de placut, sa fii apreciata si iubita, citeodata nici nu observi atentia din partea cuiva si atunci iti pierzi tot ce ar putea fi frumos.
Mi-am luat micul dejun si a trebuit sa merg la universitate.
Priveam toamna, ca in vis, atit de frumos de-ti trec fiori. Azi nu ploua, e soare. Si frunzele parca sunt marginite de o corola stralucitoare, ca o minune. Imi place toamna, deoarece pentru mine, ea nu e monotona, nicidecum... In fiecare zi pina acum era tot aceiasi: dimineata-dejunul, universitate-mai multa matematca, cifre, formule( sigur e ceea ce-mi place, doar ca deja ajungi la un moment cind nu mai vezi nici acele cifre si totul e in ceata, imi trebuie o pauza) dupa care ajung si seara tirziu acasa cind tot ce imi mai sta in puteri e sa ajung si sa ma trintesc pe pat de oboseala. Si iarasi la fel. Acum pot sa meditez si sa-mi racoresc gindurile pina ce ajung la universitate si cind merg spre casa. E formidabil. Dar totusi dupa acel vis... mda... acel vis ... cu Alex... mi-au trecut fiorii si ma simt parca in pericol. Simt ca atunci cind merg prin oras, ma pindeste cineva si mereu intorc capul sa vad daca este cineva din urma mea. Sigur pe nimeni nu vedeam. E doar acel sentiment de pericol, de neliniste. Oare chiar inca il mai iubesc?
Nu, categoric nu. Nu si iarasi nu, il iubesc pe Bogdan, si sunt logodita cu el.

... to be continued...

A. A.

"-As vrea sa-ti spun ceva...
-Te ascult.
-Hmmm, mi-e frica...
-De ce?
-De ceea ce o sa spui.
-Totul e bine, doar ma stii de 10 ani, prietenim inca de mici copii, stii ca pot sa-ti dau mereu un sfat si sa te sustin.
-Pai asta e si problema...
-Da? Credeam ca nu e problema pentru tine, in fine, daca nu mai doresti sa te mai sfatui sau sa-mi mai spui ce ai pe suflet, pot sa-ti fiu un simplu prieten.
-Nu, nu asta am avut in vedere...
-Dar ce?... Spune odata!!!
-Stii?... Te iubesc.
-Stiu, eu tot.
-Nu, nu ca prieten sau frate sau cum noi ne numeam, te simpatizez de mult timp si nu stiam cum sa ti-o spun... asta era problema, ca tu ma tratai mereu ca pe o sora mica, si imi dadeai niste sfaturi care mereu ma ajutau, si asta m-a facut sa ma indragostesc... "

Mdaaaa... cam asa a fost ultima data cind am vazut-o pe ea, Melly , cum obisnuiam sa-i spun... Amelia mea. Prostul de mine. Am fost un las... Toate sfaturile mele, m-au adus la ce?
Stii? Mereu imi reusea sa-i sfatuiesc pe ceilalti ce tine de relatie, prietenie, famile, etc. Dar, cind ajungea rindul meu, nu puteam nicidecum gasi o solutie buna.

Deci, sa-mi incep totusi istorioara...
Eu, cine sunt eu? Ma numesc Alex,azi implinesc 22 ani, m-am nascut in Chisinau, insa la moment imi fac studiile in Bucuresti... Sigur imi lipseste casa parinteasca... Imi aduc aminte cum imi petreceam fiecare zi de nastere de mic copil... Si acum, am ajuns sa mi-o petrec singur cu mine...

Imi aduc aminte de parca s-ar intimpla toate astea chiar acum. Cind am implinit 5 anisori pentru prima data am intilnit-o pe Amelia. Doamne, ce frumoasa era: cu ochii ei dulci si gingasi, cu zimbetul ei inocent si pur, obrajii rumeni si parul auriu... Nu o voi uita pentru nimic in lume, de atunci am simtit ca voi fi cu ea pentru totdeauna. Visuri si realitate, doua cuvinte despartite care mereu cauta sa se impreuneze. Pai uite ca ea era visul si eu realitatea. Nici macar nu mi-am dat seama ca ea ma iubeste...
Mereu ii ascultam vocea, cea ma duioasa, si zimbetul ei, atit de melodios. Zimbetul ei mereu ma facea sa zimbesc si eu.
Privirea ei, incercam mereu sa nu-i permit sa plinga... Ochii ei, atit de imensi, ca marea, ca oceanul, ca cerul...Ca marea, ca oceanul, ca cerul...
Prietenia noastra... ca marea, ca oceanul, ca cerul...

In fiecare seara ii ascultam istorioarele, imi povestea despre prima imbratisare a miinilor, primul sarut, prima intilnire, prima dragoste, problemele familiei, si mereu incercam sa o ajut cu ceva, sa nu o las singura niciodata, sa-i accept orice hotarire.

Si acum, ce mai poate fi acum? Nimic din tot ce a mai fost. Acum, doar amintiri.
Chiar acum, mi-am adus aminte cum imi povestise ca s-a certat cu parintii, si ea, ca orice copil cuminte, a fugit de acasa... Ne-am plimbat noapte, am cutreieat cred eu jumatate din oras si tot nu ne plictiseam unul de altul... Eram atit de nebuni si de neoprit ca am ajuns si pe acoperisul unei case si priveam luminitele orasului, si tot vorbeam, vorbeam, vorbeam...  Mereu ascultam piesa care-mi placea cel mai mult - glasul ei. Mereu priveam filmul favorit - ochii , zimbetul ei...

Imi aduc aminte fiecare vara. Vara noastra( cum spunea ea). Nu era zi sa nu ne fi vazut macar pentru o minuta. Ne petreceam timpul mereu impreuna.
Intr-o zi, m-a rugat sa tipam impreuna.. La inceput nu imi era de gluma, ca tot lumea se uita la noi ca la nebuni, dar apoi, vazind cita placere primeste, si cit de mult o amuza, vazindu-i zimbetul, nu mi-am abtinut emotiile si tipam cu ea... Ne dadeam friu liber gindurilor... Apoi ne comportam ca niste copii, o luam in brate, o invirteam, rideam in hohote de la orice fleac, de fapt nu era fleac, erau acele momente cind imi cream dragostea pentru ea...

Cum de nu am observat si nu am simtit ca o plac cel putin?
Toate acele sentimente isi cresteau radacini in inima mea si eu nici macar nu simteam acel fior... De ce?
"-As vrea sa-ti spun ceva..."
De cite ori imi imaginez aceasta conversatie...
"-Te iubesc..."
Si de fiecare data incerc sa schimb ceva...
"-... mi-e frica..."
Sa schimb ceva in mine...
"-Pai asta e si problema.."
Si nu mi-a reusit niciodata, nici macar nu stiu unde este ea acum, daca mai e in Chisinau, poate... totusi... nu e prea tirziu?
Poate... in acest moment si ea se mai gindeste la mine...

(In acelasi timp, viata Ameliei...)

to be continued...

Cind?

Cind o sa te vad din nou? Cind o sa putem vorbi asa cum o faceam inainte? Cind voi uita de aglomeratia orasului , de fapt, ma supara mai mult  aglomeratia ce se invirte in fiecare zi in mintea mea...
Nu-mi vine sa cred ca am inteles cit de simplu pot sa-ti traiesti viata, iar toti si-o complica prin diferite fraze spuse spontan, negindite la moment ca mai apoi sa regreti pentru ceea ce ai spus.

De acord , toate aceste momente iti umple viata cu noi emotii, cu noi retrairi, cu noi sentimente, de altfel nu ar fi viata - viata...
Dar noi nu stim limita... Noi prea mult ne adincim in acele emotii si acele cuvinte spuse... Si la ce am ajuns? Sa ignoram orice cuvint spus din suflet, orice cuvint spus deja gindit, am ajuns la neincredere totala... nu mai pot avea incredere in persoanele apropiate, pentru ca anume ei pot sa-ti puna cea mai dureroasa piedica.( si nu vorbesc la moment de familie)
Sau chiar si tu singur/a poti sa te impiedici de propriile cuvinte si sentimente spuse sau nespuse.

Cind o sa te vad din nou? Cind o sa pot sa-ti spun.. nu conteaza ce, sa-ti spun ceea ce gindesc, sa-mi descarc emotiile si nu o sa o fac din egoism, ca sa ma asculti doar tu pe mine, ci din speranta ca ma vei intelege din nou... Insa, permit sa ma contrazic, deoarece stiu ca acest "cind o sa pot sa-ti spun..." nu va mai exista... Nici nustiu daca citesti acum acest mesaj chiar tu, sau altcineva... Totusi as vrea ca acest mesaj sa-l citeasca altcineva si nu tu... Sunt sigura ca nu te vei recunoaste chiar si daca il vei citi.
E o incurcatura peste alta.. iarasi nustiu cum sa insir adevaratele emotii, cum sa-mi exprim adevaratul gind... Iar gindul mi se invirte mereu si mereu la aceeasi tema... Nu, acea tema nu esti tu, ci eu.
Eu, care incerc sa schimb ceva, care incerc sa uit si sa incep totul de la zero, care... care vrea pur si simplu sa vorbeasca... Care vrea pur si simplu sa vorbeasca. Chiar am observat ca sunt deja obsedata pe tema data... Si ce ma face? Hmm, nu as spune ca nu vorbesc, ca nu am parte de conversatii cu prietenii s.a.m.d. , ci sufleteste... Nu oricui poti sa-i destanui tot ce ai pe suflet, si atunci totul se aduna, intr-un "coltisor" al inimii, unde incerci sa-l ascunzi, ca nimeni, niciodata sa nu-l gaseasca, ba chiar sa-l ascunzi in asa fel ca nici tu sa nu-l gasesti. Si atunci, se uita totul, toate amintirile frumoase si nu prea, toate emotiile negative, care mai apoi sunt inlocuite de cele pozitive.
Si... atunci... uiti totul.

Si... atunci... incepi totul de la 0. Iti umpli "centrul inimii"- sufletul cu acele noi amintiri, emotii si sentimente, doar ca acest scenariu va fi mai diferit de cel precedent...
Tu... deja... stii pe cine cauti... si unde sa-l/o gasesti!!!

Noapte buna (:*)

Blog

De cind nu am mai scris pe aici?
Mdaaa, deacord, a trecut ceva timp de cind nu am accesat aceasta pagina... deja jurnalul meu virtual sa acoperit cu o pinza de praf.
Hmmm, trist, dar ce sa-i faci?

Incerc in fiecare seara sa incep sa scriu ceva, sa-mi mai impartasesc gindurile, emotiile, sa mai scriu o istorioara, pentru ca imi place, pentru ca pot scrie. Da, pot! Si de ce nu? Stiu ca si tu poti! Si tu poti sa-ti descrii gindurile in felul tau, asa cum povestesti un banc si toti rid, asa cum povestesti prietenilor ce seara minunata ai avut ieri cu fata/baiatul visurilor tale, etc. Poti si tu s-o faci, dar care-i problema? Nu esti gata sa o faci? Sau crezi ca e absurd si banal? Pai nu e chiar asa. Nu o faci pentru altcineva, ca sa-ti citeasca viata. O faci de fapt pentru tine! Si anume cel mai mult ce m-a impresionat in alcatuirea acestui blog a fost aceea ca atunci cind voi avea copiii, cind voi avea un lucru stabil, mai pe scurt, voi avea viata mea personala si nu voi depinde de nimeni, imi va fi placut sa deschid aceasta pagina, sa citesc nebuniile adolescentei, sa-mi amintesc de acele vremuri frumoase si nemaipomenite, sa simt acel fior...

 De fapt, sincera sa fiu, parca imi piere interesul acestui blog... pentru ca la inceput l-am facut personal, l-am facut doar pentru mine, nu l-am publicat niciunde... dar acum, e altfel... Si nustiu ce m-a apucat de sa-l public si sa-l recomand prietenilor, de parca as fi o scriitoare si uite: asta e blog-ul meu, citeste-l si spune-mi parerea, nu-i asa ca e super?... La ce naiba imi trebuie? Si de ce citesc blog-urile altora? De mult ori mi-am pus intrebarea data, si probabil doar acuma , de ceva timp, am gasit raspunsul la ea.. : comunicarea.

Poate si nu avem timp sa ne vedem in realitate, pentru ca la sigur nu toti pot sa-si exprime adevaratele sentimente de fata cu tine, pentru ca la sigur te temi de lucruri imprevizibile, pentru ca ai si tu sentimente care vrei sa le tii pina cind ascunse, etc. Sunt multe cauze si atunci revin la blog. Citesc posturile altcuiva, imi vad cauza si ii citesc si rezolvarea.. Pot sa-mi alcatuiesc un raspuns la orice intrebare, sa inteleg viata dintr-un alt unghi al ei...

Si atunci revin la blog...