Amintiri

Aminti.
Cum noi ne amintim ceva? Si cum citeodata ne amintim acel ceva fara sa ne dam seama?
De exemplu, trecind prin locuri care cindva au insemnat ceva pentru tine. In aceasta saptamina, de fapt, e doar inceputul, dar totusi mi-am amintit fiecare maruntis petrecut cu atita fericire ceva timp in urma.
Anume acest anotimp si acele locuri frumoase, care sunt de fapt niste alei pe care trec zilnic, muzica care cindva o ascultam non-stop, m-a facut sa-mi amintesc de timpurile cind eram fericita, cind nimic nu mai era important decit viata.
Acum, din pacate, e altfel. De fapt, interpretez diferit viata la moment. Nu spun ca deja, la acei putini ani ai mei stiu totul despre viata, dar totusi am dovedit sa insusesc citeva lectii.
Amintirile, pentru mine, la moment au un rol foarte important. Pentru ca numai ele ma mai tin in puteri, ma mai tin in gindul ca a fost ceva si trebuie sa merg inainte si sa-mi continui viata si fericirea de atunci.
Da, fericirea de atunci, pentru ca nu dovedesc sa urmaresc bine timpul. Deoarece acesta din rasputeri incearca sa-mi intreaca gindurile si emotiile. Si nu dovedesc sa zimbesc ca deja e momentul sa pling.
Unde fuge? De ce o face? Cit de frumos a fost atunci, cind timpul mergea incet, nu se grabea niciunde, nu-mi fugarea gindurile si sentimentele. Acum, simt ca totul fuge.
De exemplu, chiar si oamenii ce-i vad zi de zi, dimineata de dimineata, cu totii se grabesc, se imping, fug spre acel punct de sus la care si-au dorit, si-l strabat cu toate puterile. Chiar si poate sa treaca pe linga tine, fara sa atraga atentia ca esti tu, acea persoana care ati prietenit 10 ani, acea persoana care cu ceva timp in urma ii povesteai probleme si asteptai alinare de la el. Unde fugim? Ce cautam? De ce nu mai atragem atentia sentimentelor adevarate, adevaratelor emotii? Unde-s? Unde le pot gasi?
Caci la sigur nu le mai gasesc. Totul a devenit fals. Oamenii, au obosit sa-si mai arate sentimentele, se tem de dezamagiri, se tem de esuari, se tem de viata, se tem de timp, se tem de sentimente.
Si de ce? Nu vad sensul, deoarece ne pierdem pe noi insine, ne pierdem existenta sufleteasca, si atunci cine ne va salva din ghiarele indiferentei? Cine ne va salva inima si sufletul?
Pentru mine, prezentul e mai intunecat decit trecutul, desi propozitia ar trebui exprimata invers conform originalului. Ma tem de viitor, caci atunci noi vom avea  ca trecut, prezentul de azi, si atunci, nu voi mai avea fericire si viata. Nu voi mai avea amintiri.
Si atunci, de ce sa uitam ceea ce a fost frumos si sa o transformam intr-o rutina istovita de puteri, care doar ne stoarce gindurile?


* Bisous, bisous...